Elbrus 2012

De ce Elbrus?  Anul trecut, la sfîrşitul călătoriei în munţii Carpaţi planificam deja o următoare escapadă la munte cu întreaga echipă, o ieșire la altitudini mai mari. Vîrful Elbrus a atras prin faptul că face parte din Seven Summits - 5642m e o altitudine pentru care se cere şi o pregătire fizică corespunzătoare. Din planul meu de pregătiri: minim 1 dată pe saptămînă de alergat 10km cu condiţia să nu depăşesc 60min(apele curgeau şiroaie) - iar din moment ce am trecut de iarna:  sala s-a schimbat în teren și aer liber, unde pentru început a fost mult mai greu decît a fost în sală, pe banda rulantă. Unu la mînă, a fost greu să determin distanţa exactă, şi nici viteza nu puteam s-o controlez - gata cu indicatorii electronici, dar în scurt timp am gasit soluţia - parcul "Valea Morilor", unde un cerc are aprox 2,6km. Per total 4 cercuri. În fiecare weekend, o dată cu venirea primăverii faceam min 100km pe bicicletă, iar începînd cu venirea verii făceam naveta pînă la servici cu bicicleta - 15km tur şi 15km retur. Din cînd în cînd adăugam ore de antrenament în sală, dacă timpul era nefavorabil. Toate astea la un loc m-au ajutat mult, pînă în vîrf n-am avut nici o problemă! ))

Echipa

Rois(Рая)	SlaVdis(Влад)	Zuzle(Валик)
Tatiana	Артём	Karen

Traseul

Despre Elbrus …
Elbrus (Эльбрус), cel mai înalt vîrf din Europa, este un vulcan stins şi are de fapt două vîrfuri: 5642m (vîrful vestic), 5621m (vîrful estic). Face parte din lanţul munţilor Caucaz şi este situat în republica Kabardino-Balkaria, în partea de sud a Federaţiei Ruse. Se afla la mică distanţă (10km) de graniţa nordică a Republicii Georgia, ceea ce impune alpiniştilor anumite măsuri de precauţie determinate de tensiunile dintre cele două state. În particular, anumite zone aflate în imediata proximitate necesită permis de graniţă, iar altele sunt interzise accesului.

Ziua I

18.07.2012 5:05 Suntem în aeroportul din Chişinău. O îmbrăţişare caldă cu cei dragi înainte de plecare şi rămas bun. Mai sunt cîteva minute pîna avea să înceapă înregistrarea pasagerilor cursei Chișinău-Sochi, dar am fost rugaţi fără nici o explicaţie să părăsim clădirea aeroportului şi în cîteva clipe toată lumea a fost evacuată, inclusiv personalul. Iniţial bănuiala noastră a fost că o fi avînd să se folosească de serviciile Air Moldova vreun VIP sau cineva din anturajul politic, dar de ce a fost evacuat şi personalul?! În scurt timp a apărut şi presa, pompierii şi serviciile speciale. E, alarmă de bombă - falsă! Am tot aşteptat şi după aprox. 1,5 ore ni s-a permis să intrăm în aeroport, între timp am întîlnit răsăritul şi am îngheţat de frig - toate hainele împachetate şi sigilate...

Călătoria începe cu mici peripeţii. Încercăm să ne concentrăm atenția spre gînduri pozitive și în timp expres trecem de toate formalităţile din aeroport. Decolăm, nimic deosebit, micul dejun e la mare aşteptare, niciodată nu mi-a plăcut meniul, mai bine zis ce se ofera în timpul zborului, însă ador sucul de portocale şi nu ezit să cer 2 pahare)) Reuşim să facem cîteva poze cu ce se întâmplă de după geam, un eh, un ah ce frumos şi gata zborul :), ne vedem în aeroportul Adler - Sochi.
În aeroport l-am întîlnit pe Valentin(Valik), al 6-lea membru al echipei care a aterizat tot pe aeroportul din Sochi, dar cum e stabilit în Rusia abia acum suntem cu toţii împreună. Din aeroport trecem direct în staţia de tren a aeroportului şi luam express-ul pînă în inima oraşului Sochi. Pregătirile pentru olimpiadă sunt în plină desfăşurare, iar trenul express ne-a impresionat prin aspectul interior - modern, plin de panouri informaţionale electronice, un cart plimbat de o doamnă printre rînduri oferind spre vînzare ceai, cafea, ciocolată, plăcințele, chifle şi alte bunătăţuri - într-un cuvînt o călătorie plină de comfort, în plus, am văzut marea: albastră-azurie şi s-au trezit emoţiile de bună dispoziţie şi dorinţa de a ne cufunda...
Ultima dată cînd am vizitat acest oraş a fost acum 10 ani, din tot ce recunosc e gara şi cîteva arhitecturi ce m-au impresionat încă atunci, în rest am regăsit oraşul mult prea schimbat. Ultimele tendinţe în materie de construcţii îşi lasă adînc amprenta, cu imense centre comerciale, zgîrîe-nori, geamuri exagerat de mari şi lucioase, iar mai aproape de periferie se zăresc întregi cartiere aflate în construcţie - reamintesc - pregătiri pentru olimpiada din 2014. Avem trenul spre Nalchik la 18:00, mai avem timp rezervă și e ora prînzului. Am fost uluiţi de preţuri exuberante - o pizza obişnuită e de 3 ori mai scumpă, dar suntem în vacanţă)) Mai tîrziu am ajuns şi pe plajă, în timp rapid am făcut cîteva scufundări....eee!

Aveam bilete la PlatzCart, am trezit interesul călătorilor cu tot echipamentul nostru - ne-am instalat comod şi eu am avut ferma convingere că trebuie să dorm, pentru a-mi conserva energia pentru mai tîrziu, o noapte lungă de călătorie cu trenul s-a redus la câteva vise :) Ziua I a luat sfîrşit! :)

Ziua II

19.07.2012 5:07 Suntem în gara din oraşul Prohladny(Прохладный), următoarea staţie Nalchik(Нальчик) - staţie la care trebuia să coborâm, dar pe o porţiune dintre acestea va trebui să staţionăm pentru 3 ore conform orarului stabilit şi această idee nu ne prea încântă, aşa că fără să ne gândim prea mult schimbăm planul iniţial, părăsim în grabă trenul, gara, iar în scurt timp ne vedem în oraşul Prohladny în căutarea staţiei auto pentru achiziţionarea biletelor spre Nalchik. Ne-am mai plimbat prin oraş, am mai dezmorţit picioarele:) Tot aici am făcut rost de o cartela de telefon pentru a putea lua legătura cu cei dragi. Am gustat băutură tradiţională Ayran şi Chebureki. Ayran  este o băutură de origine turcă din iaurt amestecat cu apă rece şi sare care se serveşte rece, iar Chebureki este o plăcintă prăjită cu umplutură din carne.Cele 2 imagini de mai jos au fost preluate de pe internet, sunt pentru a-ţi face o idee, eram atît de infometaţi încât nu mai era timp pentru poze )))
Ajunşi în Nalchik suntem întîlniţi de colaboratorii TAU-Service pentru a trece înregistrarea, care în 2 cuvinte a însemnat: prezentarea fişei de migraţie şi a copiei paşaportului, de restul au avut grijă ei şi tot ei ne-au asigurat cu transportul pînă în Hushtosyrt(Хуштосырт) la cîţiva kilometri distanţă de cascadele Chegem(Чегемские водопады).


Cascadele din Chegem reprezintă una din cărţile de vizită ale Republicii Kabardino-Balcaria, acestea se află la 54km distanţa de Nalchik. Sunt cu adevărat o frumuseţe de neuitat şi nedescris. Căderea apei dintre stîncile aflate pe partea dreaptă a râului Chegem e de-a dreptul spectaculoasă. Apele curg cu un debit foarte mare şi toată zona e răspîndită de sunetul zgomotos al acestora. Pentru a comunica a trebuit să ne apropiem mai mult unul de altul şi să mărim intensitatea sunetului )))) În imediata apropiere a cascadelor se află un "bazar", unde localnicii(în general - femei) vând lucruri confecţionate manual - ciorapi, manuşi, căciuli - din lână, produse confecţionate din piei şi alte suvenire foarte drăguțe de altfel. Culori, cerbi imprimați, tematici florale şi frumoase elemente tradiţionale atrag prin frumuseţe şi originalitate.
În traducere din balkară, Chegem  înseamnă "pământul s-a spart", şi această denumire se potriveşte întocmai cu această zonă. De-a lungul râului, pe o parte şi pe cealaltă, se înalţă stânci imense de peste 30-50m, unde pe alocuri se revarsă ape în cascade.
E aproape ora prânzului şi suntem atraşi de o aromă ce ne trezeşte apetitul - era un grătar la care se frigea carne de miel. Comandăm cîte o porţie. Cărniţa a avut un gust neobişnuit, dar foarte gustos. Felul în care a fost făcută marinada, ţinută în mare taină de către localnici, pe semne va trebui să vii numai aici dacă mai vrei să încerci))), carnea "sălbatică" - de munte - a dat o savoare specială gustării. Profit de ocazie și rog să am acces la o priză, asta pentru a-mi reîncărca bateria aparatului foto, telefon și alte gadget-uri)) După un așa prânz copios ne mișcăm cu viteza melcului, dar treptat revenim la un tempou moderat chit că e după-amiază răcoroasă, soarele e ascuns printre nori.

Eh, şi de acum: adio civilizaţie, din acest moment contăm doar pe forţele proprii şi continuăm călătoria spre adâncul munţilor. Am tot mers de-a lungul râului, în faţă se înălţau falnice vârfuri şi întregi lanţuri muntoase. O vreme, companie ne-a ţinut un vulture, care zbura liniştit deasupra stâncilor. Îşi întindea hotărât aripile şi se lăsa dus de vânt, am scos aparatul foto pentru a-i face câteva poze, dar s-a retras de partea cealaltă a stâncii, îl strigam să revină (am stîrnit veselie în grup), dar vulturul nu m-a dezamăgit şi cîteva clipe mai târziu aud - "Uite-l!"

Ziua III

20.07.2012 Bunăăă Dimineaţaaa!!! E Prima dimineaţă în care mă trezesc şi văd ...

 
Orice alt comentariu e de prisos, e ca şi atunci cînd tragi aer adînc în piept, închizi ochii şi îţi imaginezi ceva frumos, numai că acum ochii îi las larg deschişi...
M-am trezit prima, ca şi în restul zilelor din acest tur, de ce? Dimineţile îs atât de pline de farmec şi ar fi păcat să nu încerci un duş rece în apele unui izvor, sub o mică cascadă sau o scufundare în râu ori lac montan, e mai greu până te hotărăşti, dar din moment ce ai intrat în apa rece ca gheaţa - ai câştigat. E minunat cînd te faci una cu natura, şi apoi pentru tot restul zilei te simţi atît de revigorat. E, asta am şi făcut)) Azi e prima ascesiune, conform datelor GPS am parcurs 15km şi am urcat 984m. Am simţit un uşor disconfort din cauza bocancilor, am mai parcurs cu ei kilometri întregi fără probleme, dar se pare că relieful dur, pietros are ultimul cuvânt. Probabil, ar fi necesar ceva mai lejer, sau poate încă nu m-am obişnuit cu ei în asemenea condiţii.
Mai târziu calea ne-a fost tăiată de un râuleţ. L-am trecut fără mici incidente))) Rucsacii au fost transmişi pe rând de partea cealaltă şi am continuat pe cărări necunoscute.
În cursul zilei găsim şi un mic câmp de cânepă, în imediata lui apropiere urme de "OM", o locuinţă mică, iar în jur o linişte ascuţită din care se desprindea doar foşnetul frunzelor bătute de vânt. Şi cum curiozitatea nu ne lasă să ne continuăm drumul mai departe, intrăm în locuinţă - este cineva acolo? Nu, nimeni şi nimic...
După prânz ajungem să constatăm primele erori ale GPS-ului şi ne regăsim ca în imaginele de mai jos, mulţumită unor păstori, am fost direcţionaţi pe calea cea dreaptă :)
În imaginea din stânga de mai jos, poate fi vazută stâna unde am primit indicaţii de la păstori, iar în imaginea din dreapta : de-a lungul stâlpilor de energie electrică trebuia să ne deplasăm, aşa că am facut cale întoarsă. Pentru început coborârerea devenea din ce în ce mai abruptă, apoi, nu ne vedeam din tufişurile ce se înălţau deasupra noastră )) Dar au fost cu folos, au mai amortizat de cîteva ori cazături provocate de diferenţa prea mare a coborârii, unde pe alocuri nici nu puteam să-mi dau seama cât de departe e pământul, păşeam în neştire condusă de intuiţie. A urmat o mică mlaştină şi apoi urcăm, sus am luat o pauză de ”snickers”)))
Tot în imaginea de mai jos, undeva între versanţi e locul planificat pentru înnoptare, am întîrziat azi, din cauza GPS-ului, şi privesc cu uşurare acel loc, se lasă pe înserat, iar acum 5 min nici nu banuiam cît mai avem de parcurs, conform GPS mai erau 2km, la fel ca acum 30min, dar am parcurs ceva distanţă timp de 30min, nu?
Coborâm şi tot coborâm...

Am ajunsss!!!

Ziua IV

21.07.2012 Parcurşi au fost 18km. Urcarea de aproximativ 1156 m. Ritualul de dimineaţă, micul dejun, demontarea corturilor şi împachetarea tuturor lucrurilor - suntem gata pentru o altă zi plină de aventuri! Astazi am pornit mai devreme. Imaginea de mai jos ar fi cu mesajul - Sunteţi gata?! ))

 
Motivul care ne-a determinat să ne mişcăm mai repede şi să fim gata de plecare a fost The Mosquitos(ţânţarii) - "plini de ospitalitate". În această dimineaţă nu puteam să-i mai suport, unu la mână sunt gigantici şi doi pişcă al naibii de tare!

În scurt timp, râul de-a lungul căruia traversam ne-a ieşit în cale şi trebuia să-l trecem, altă variantă nu am găsit, iar pe această porţiune debitul era destul de mare şi adâncimea la fel. Timp de 10-15 minute băieţii au căutat un loc mai potrivit pentru a trece de partea cealaltă - ghinion, se pare că nu prea este un asemenea loc. Vlad vede o bîrnă destul de lungă şi îi vine o idee genială - am trecut la treabă :)
Şi acum - să trecem! După ce am văzut cum Vlad ar fi fost înghiţit de apele deloc liniştite a râului a fost mai greu să mă decid să trec, dar totul s-a întîmplat mai repede decît credeam şi suntem toţi de partea cealaltă şi dacă am intrat în apa rece aproape cu totul, mai facem cîteva scufundări)))
Acest râuleţ l-am întâlnit şi mai târziu, dar nu mai era atât de adînc şi nici debitul nu mai era atât de mare.))

1.

2!

Şi pentru a 3-a oară )))

Pînă la ora prânzului am mers pe un drum bătătorit de maşini, se părea că în scurt timp ajungem, dar a fost cam lung drumul, cel puţin pentru mine - papucii mi-au sângerat piciorul drept şi nu era de bine - când n-am mai rezistat am hotarât că voi continua desculţ. Marea mea greşeală a fost că nu aveam o pereche de adidaşi ori sandale, sau orice altă încălţăminte de rezervă - noroc de Vlad, mi-a împrumutat sandalele lui, ce-i drept într-o sandală îmi încăpeau ambele picioare))) dar era mult mai bine decît în bocanci :) Tot pe acest drum, am trecut pe lângă o unitate militară, iar un grup de baieţi îmbrăcaţi în uniforma s-a apropiat, ne-a cerut actele şi au înregistrat trecerea noastră prin zonă. Tot ei ne-au întrebat dacă nu ne este frică să hoinărim prin aceste locuri, chit că am putea fi atacaţi de urşi sălbatici ori localnicii "supăraţi" - toate astea spuse cu o uşoară ironie ))

 
Am luat prânzul la umbra răcoroasă a cîtorva salcii de pe malul râului şi am continuat pe să ne continuăm calea până în localitatea Bylym(Былым). Un sătuc destul de mic, mi-amintesc şi acum gustul plin de savoare al caiselor "furate")) Am mai făcut câteva cumpărături şi am luat autobuzul până în oraşelul Tyrnyauz(Тырныауз). Şi aici am mai completat lista cumpărăturilor, în special am căutat în farmacii Pantenol - pentru tratarea zonelor arse de soare. Dacă plecaţi vara la munte în zile toride, aveţi grijă sa luaţi haine în aşa fel încât să aveţi cât mai puţine suprafeţe de piele în contact direct cu soarele şi o cremă cu SPF 50. Din Tyrnyauz am luat taxiul spre Verhnii Baksan. O ultimă îngheţată şi ne vedem pe munte, da! O urcare nu prea uşoară ne aşteaptă. Kilometri întregi de serpantine cu un grad de înclinaţie mai mare decît unul obişnuit, ne întrebam dacă mai circulă maşini pe aici? Drumul era bătătorit, dar se vedea clar, ca a trecut ceva timp de cînd ultima maşină a călcat pe acolo. Ştiam că undeva sus era o sursă de apă, scopul pentru azi era să ajungem acolo. Mai aveam 1L rezervă, dar nici cina nu o puteam găti, nici micul dejun pentru ziua următoare.
Urcam prima în grup, am mai spus cât e de importantă pregătirea, şi pe tot parcursul urcării trebuia să-i aştept pe ceilalţi. Pentru a nu mă plictisi, mi-am făcut un mic plan, lucru pe intervale. Parcurg în tempou rapid, apoi odihnă, la un moment dat voiam să mă întorc înapoi şi să parcurg încă o dată porţiunea de distanţa din punctul unde au rămas ceilalţi - prea lungi erau pauzele şi se lăsa frig, am renunţat cînd i-am zărit şi nici nu voiam să le influenţez starea psihologigă, aşa că m-am reîntors de câteva ori, dar fără ca ei să bănuiască ceva, aşa încât sus am ajuns destul de obosită şi era foarte târziu, în jurul orei 22:00 :)
Am montat corturile la aprox. 30m de izvor, iar în apropiere mai era o tabară de turişti, ne-am salutat şi ne-am împărtăşit cu impresii şi bineînteles i-am întrebat daca merg spre Elbrus, răspunsul a fost afirmativ.
Am cinat în timp record şi ...Noapte bună!

Ziua V

22.07.2012. Suntem deja la altitudinea de 2000m. Pentru astăzi planificăm să mai urcăm 1000m şi să ajungem în apropierea lacului Syltrangël(Cылтранкель). Ne-am trezit mai târziu decât au făcut-o cei din tabară vecină(însă, i-am ajuns pe traseu - mai târziu)))), am luat micul dejun şi hai sus :)

Distanţa parcursă pentru această zi a fost puţin sub 6km, dar urcarea ne-a dat bătăi de cap. La început mergeam toţi în acelaşi ritm, mai târziu aveam un avans bunicel faţă de ceilalţi, încercam să nu-i pierd din vedere şi făceam pauze. Alegeam cărările cele mai abrupte şi urcam pe pietrele mari ce-mi apăreau în faţă - mă întorceam şi prindeam cîteva adieri de vânt ...mi-amintesc cu strângere de inimă aceste momente!  În scurt timp i-am zărit pe vecinii de tabără de noaptea trecută şi îmi pun scopul să-i ajung, iar grupul nostru nu se mai vede la orizont - vor ajunge într-un sfârşit şi ei - şi cu acest gând am urcat până am ajuns umăr la umăr cu grupul rus :) Cu scopul atins, mi-am găsit o piatră dreptunghiulară, mi-am întins salteaua şi m-am bronzat puţin până au ajuns şi ceilalţi :) Urcarea în imagini...

Azi am pipăit zăpadă )) E puţin diferită de ceea ce ştiam eu până acum că e zăpada. Mult mai granulată şi densă, la sigur nu faci un omuleţ de zăpadă cu asemenea "material" :) Credeam că am ajuns sus şi mai avem de trecut un deluşor, dar constatăm că mai avem de urcat unul şi mai mare. Suntem toţi cu puterile aproape epuizate, iar stomacul strigă a foame, însă hotărâm că luăm prânzul când ajungem la destinaţie...şi ne încurajăm unul pe altul - Hai că poţi! Ce, te dai bătut?! :) Cam aşa arătam - flămândă şi obosită )))

 După ce am luat prânzul mi-am revenit, luată de valul peisajului, lacul e amplasat la poalele unui munte pietros cu pete de zăpadă şi toate aste se reflectă - vedeam dublu ))) Am văzut şi câteva capre şi ţapi de munte alergând în apropiere, am luat aparatul foto, uitând şi de oboseală şi de tot, şi fuga după ei )))
E, şi parcă ne-am mai înviorat puţin, suntem gata pentru a urca din nou. Planificăm o urcare de peste 500m pentru aclimatizare, de data asta fără rucsaci, în tabără rămâne Arteom - prea obosit. Am urcat până la 3393, nu pot să zic că am simţit ceva deosebit. Era o după-amiază plină de nori grei şi fumurii, cu cât urcam mai sus cu atît era mai frig, dar vreo diferenţă ce ţine de respiraţie? - nu, nici una. De sus, se vede altfel frumuseţea din jur :)

Ziua VI

23.07.2012. Cu cât suntem mai sus, cu atât soarele încălzește mai puternic, iar în lipsa lui e în sens opus, foarte frig. În această dimineață suntem alintați de soare și facem câteva scufundări în lac. Apa a fost ”gheață”...

E trecut de 12:00 și noi încă mai lenevim în același loc...cu gândul că astăzi vom avea de urcat foarte puțin și traseul e mai mult format din coborâre, ne permitem să pornim atât de târziu - strategie greșită, iți spun mai târziu și de ce. Deci, am început cu o urcare de vreo 200m...

Am ajuns sus și urmează coborârea, ce ușurare...greșit, am coborât mai greu decât am urcat. O coborâre abruptă, plină de pietriș care fugea de sub picioare. Am avut și un moment de suspans : eram în coborâre, în față 2 cărări, am ales-o pe cea cu pietre mai mari în speranța că nu voi aluneca, dar sub acestea - pietre mici, și cu fiecare pas făcut se rostogoleau la vale tot mai multe pietre, m-am regăsit în situația în care îmi era frică să înaintez, restul au luat-o pe cealaltă cale, au ajuns în drept cu mine, tot mai multe pietre se rostogoleau și eu m-am oprit complet, restul la fel, și a urmat o pauză din aia stresantă de vreo 30 secunde(tot ce auzeam erau batăile inimii, și nu vedeam decît pietre, pietre, pietre), apoi m-am mobilizat, și încet am ajuns de partea cealaltă - huh!
Acest râuleț(în imaginea de mai jos) liniștit și nevinovat, ne-a prins de câteva ori pe mici insulițe,  fapt ce a determinat să-l trece în nenumărate rânduri și ne-a luat și mult timp.

Yay, iată ce iezișori drăgălași am întâlnit! Toți gata pentru sesiunea foto, toate privirile spre cameră - Zâmbiți vă rog! ))
Râulețul își continuă cursul, iar noi pe al nostru ...

 
Se lasă treptat noaptea, iar noi nu am ajuns la locul planificat pentru a înnopta și e trecut de 21:00.
În cale ne-au ieșit 2 păstori, ne-au oferit să ne instalăm tabara lângă ”casa” lor, ne promit sursă de apă, lapte proaspăt și un loc liniștit. Văzând că altă soluție nu avem, acceptăm. Păstorii ne-au tratat cu multă căldură, imediat cum ne-am instalat ne-au adus pâinică proaspat scoasă din cuptor, mmm ce gustoasă a fost... și ne-au promis că mâine vor mai coace pentru noi! Se vedea în ochii lor o atâta fericire că suntem acolo și cred orice n-am fi cerut am fi primit, dar am știut să fim modești! Noapte bună!

Ziua VII

24.07.2012. -Cine e gata, liber, să plece după lapte? Eu, și am plecat după lăptic. În fața casei păstorilor un câine ciobănesc foarte inteligent. Cât timp le aveam cu ale noastre în poienița de alături nu l-am ”deranjat”, acum că mă apropiam de casa păstorilor, a început să latre și nu la mine, se îndrepta spre ușa casei - parcă zici că-și striga stăpânul, care nu a întârziat să apară. Am intrat, m-a servit cu Ayran și pâinică proaspăt coaptă. Mi s-a dat 2L de lapte și o pâine întreagă  :) Am mulțumit din suflet și nici n-am reușit să ajung în tabără că m-au luat pe sus, ce ai adus? )))) Rămăsesem fără zahăr, și tot la păstori am  găsit, mi-a dat tot zahărul(era peste 1kg), a zis să folosim cât avem nevoie și să il aducem înapoi, zis și făcut, l-a întoarcere mi-a împachetat într-un ziar bomboane :) și m-a întrebat dacă mai e ceva de ce avem nevoie, un om tare bun la suflet - mi-aduce aminte de bunici - și chiar ne-a tratat cu aceeași căldură, eram foarte fericită azi.

După atâta răsfăț, micul dejun obișnuit - orez cu lapte(gătit cu lapte condensat de comerț) a ajuns să-l mănânce câinele :) În scurt timp, unul din păstori a venit cu un cal de toată splendoarea, l-a răcorit cu apa rece de izvor, ne-a demonstrat pentru câteva minute cum se călărește în Caucaz și am urcat și noi pe rând pentru plimbări scurte, scurte...da! A fost pentru prima oară când m-am apropiat atât de mult și chiar am urcat pe șa. M-am atașat atât de mult de el încât am simțit că nu mai vreau să plec, calul e un animal deosebit - blând și în compania lui m-am simțit ca lângă un bun prieten.

Continuăm pe traseu până revenim la punctul din care am pornit acum 3 zile, Verhnyi Baksan. Pe drum am întilnit un grup de cicliști care faceau un popas și ne-au servit cu alune. Ce mult mi-aș fi dorit o plimbare cu bicicleta prin asemenea locuri - dar asta pe viitor. Și la mai puțin de 2 km înainte de a ajunge la destinație, vedeam muntele pe care am urcat cu 3 zile în urmă și serpantinele...
Primul gând a fost să găsim primul magazin și să mâncăm o înghețată ))) Apoi am luat un taxi pâna la ”Polyana Narzanov” - un camping cu sursă de apă minerală, cu mai multe detalii mâine, azi suntem obosiți, ne instalăm corturile și ...Noapte bună!

Ziua VIII

25.07.2012 Poiana Narzanov. Printre izvoarele minerale din regiunea Elbrus se numără şi poiana Narzanov cu o suprafaţă de aproximativ 3 km2 aflată în apropierea satului Tegenekli. Aici, înconjurat de pini și păduri de mesteacan ies la suprafață izvoare minerale, ale căror apă sunt de culoarea roșiatică a fierului. În traducere din limba locală (Nart-sane) : războinic-apă. Potrivit legendelor, apa din aceste izvoare consolida forţă soldaţilor, vindeca rănile mortale, a tratat bolnavi aflaţi în stare critică şi i-a readus la viaţă. Narzan - apă cu o mineralizare slabă şi un conţinut bogat de microelemente. Mai exact, aceste ape sunt bogate in fier, calciu, magneziu, sodiu şi potasiu. Magneziul reduce tensiunea nervoasa şi stresul, calmează nervii şi îmbunătăţeşte memoria. Datorită prezenţei în apă a sodiului şi potasiului este reglat  metabolismul de apă şi sare din organism. Munţii Stâncoşi şi valea pitorească care înconjoară poiana Narzanov, păstrează secretul de origine a acestui izvor de apă minerală. Topirea ghețarilor de pe Muntele Elbrus dau naştere la multe izvoare de munte şi râuri . Acestea transportă fluxuri de apă furtunoase şi reci în vale. Anul-împrejur apa provenită din topirea zăpezii şi ploi abundente pătrunde în sol printr-un sistem complex de filtrare şi fisuri. Apa trece prin straturile de roci, astfel se curăţă şi se îmbogăţeşte cu dioxid de carbon. Acesta este încălzită de subsolul pământului şi absoarbe diferite săruri, minerale şi microelemente, se adună în lacuri subterane, şi iese la suprafaţă sub formă de izvoare care sunt o sursa cu putere de vindecare uimitoare. Oamenii de ştiinţă estimează că o picătură de apă de la gheţar ajunge până la sursă în aprox. 6 ani. Astfel, se nasc celebrele Narzane.
Informația a fost tradusă de aici. 

Dormiți liniștiți dragii mei, plec pt un duș rece cu apă minerală și  la făcut poze )))

Am luat micul dejun, ne-am împachetat lucrurile repede și cu taxiul am ajuns până în Azau. Am luat bilete pentru teleferic, din stația Azau(2300m) spre stația Krugozor(2900m) și apoi spre stația Mir(3700m) ne-am deplasat cu telecabina. De aici, până în stația Karabashi(3590m) cu telescaunul. Și de la această altitudine din 3 încercări am ajuns până în vârf. Încercările, defapt au fost aclimatizări. Pe toată lungimea, traseul are puncte de reper. Acestea sunt:

Butoaie(Бочки)		3590m
Refugiul -11(Приют -11)		4050 m
Stâncile Pastuckhov(Скалы Пастухова)		4500 - 4700 m
Vârful Elbrus, vest		5642m

Aceasta e prima zi în care suntem pe muntele Elbrus și odată ce am ajuns la ultima stație teleferică, ne-am schimbat în haine mai călduroase, am încalțat colțarii și parazăpezile. Am folosit din plin crema pentru protecție solara SPF50 și am avut grijă să nu am pielea direct expusă la soare. START!

 Cu cât urcam mai sus, zăpada căpăta un aspect mai frumos, mai albă, apărea și primul strat de gheață. În urmă am lăsat iarba și florile, iar vederile de aici sunt sublime. M-am obișnuit în timp record cu zăpada - e din cauza așteptărilor, cred :)) Am instalat tabăra la altitudinea de 4200m. Am ”săpat” în zăpadă pentru a avea un loc numai bun pentru dormit )) Seara și noaptea se lasă destul de frig, și cum am reușit cu toate montările pentru cort, m-am învelit în sacul de dormit și până dimineață n-am mai ieșit, am renunțat și la cină, am luat vitamina C și m-am pus pe dormit))

Noapte bună!

Ziua IX

26.07.2012 - Aclimatizarea finală!
Ora 3 dimineața, sună ceasul deșteptător, în sacul de dormit e atât de cald și bine pe când afară e un frig de te pătrunde până la oase... necătând la faptul că mi-aș fi dorit să rămân la călduț, imaginidu-mi ce aș putea pierde am părăsit nostalgic sacul de dormit si mai apoi și cortul...
Frigul de afara m-a trezit instantaneu, iar între timp așteptam să fiarbă apa, pentru a găti micul dejun, la ora asta nu cred să-l pot numi așa, cert e că avem nevoie de multă energie pentru că azi ajungem la aproape 5000 metri. O fi fiert apa, dar fulgii de ovăz nu s-au gătit în totalitate, e vorba de acei fulgi care sunt gata în 3minute, numai ca a trecut nici juma de minut și apa s-a răcit...înghițeam și înghețam de frig - m-am îmbracat în așa mod încât când am să mă deplasez să-mi fie nici prea cald, nici prea frig - asta ar însemna nu prea multe haine, ci suficiente care sa-mi asigure că nu pierd din căldura produsă de corpul în mișcare, dar acum stăteam pe loc, și deocamdată - îmi era frig, și săream în sus)))) Ne-am mai încălzit cu un ceai și am mai adaugat energie cu un baton de sneakers))) Și eram atât de fericită când am pornit, treptat m-am încălzit, și ajunsesem la starea de comfort care mi-a alungat nemulțumirea cu care m-am trezit și care mi-a deschis și ochii - acum puteam să admir și pe unde calc și peisajele de jur împrejur - zăpada sclipea acoperită de un strat de gheață în lumina palidă a lunii pline...
Dacă ridicam privirea și mai sus, vedeam zeci de puncte albe ce se mișcau în ritm constant spre vârf - erau lanternele celor care azi or să ajungă sus și cu mare enuziasm conștientizam că mâine voi fi și eu acolo:)  După mai bine de 2 ore de mers, întunericul încet, încet dispărea, iar la orizont în întâmpinarea soarelui se desprinse o fâșie de culori plină de căldură, fierbea ceva acolo))) M-am regăsit într-un minut plin de farmec în care am trăit acele culori, a fost o trăire nepământească, a ajuns privirea să cuprindă momente ce doar imaginația bogată le poate crea - dar, care acum s-au împletit într-o realitate cum nu se poate mai firească - am rămas mută.... Mersul a devenit mai greoi, panta mai abruptă, piciorul cântărea o tonă și acele colțarilor se adânceau tot mai mult în zăpadă, care odată cu apariția soarelui zăpada devenise mai moale, crusta de geață se topiseră...dar, n-am simțit o greutate în respirație, datorită cantității mai mici de oxigen datorită înălțimii, era vorba mai mult de oboseală + îmi mai era și somn, somn, somn - soarele încălzea tot mai puternic și când am ajuns la punctul maxim planificat pentru azi, simțeam că pot să mai continui - fapt ce nu putea decât să bucure. Cu regret, un membru din echipa noastră, Valentin se simțea tot mai rău, avea amețeli și dureri de cap, abia de mai pășea și am hotărât să ne întoarcem în tabără. Aclimatizarea e o chestie individuală, pentru unii e necesar mai mult timp cu intervale mai mici de înălțime, și cu siguranță Valentin, va mai veni pe Elbrus și-l va cuceri, dar atunci va ști cum să-și planifice ascensiune, acum aveam la dispoziție zile numărate pentru escaladă... Coborârea a fost rapidă, chiar alergam - din necesitate)))))) Cum am ajuns, am mâncat o lămâie și m-am băgat la somn))) ...mâine ajungem în vârf...

Ziua X

"Oamenii nu pot învinge muntele, pot învinge cel mult slăbiciunea din ei, ridicându-se pentru o clipă la înălțimea munților."
Reinhold Messner
Da, da! Vreau să-mi cunosc azi slăbiciunile și de le voi putea depăși. Este pentru prima data cînd realizez și merg spre a-mi împlini un vis demult prăfuit, care a luat viață datorită echipei cu care suntem aici și acum gata pentru lovitura decisivă - ascensiunea pînă în vîrf! Vîrful Elbrus 5642m. E puțin trecut de miezul nopții, stau și admir cerul senin, înstelat - vom avea parte de vreme bună pentru ascensiune, parcă mă mai liniștisem, deși în jurul meu încă se mai pregătea lumea de ieșire, încă mai puneau colțarii care vor adînci tăios în gheața care a împetrit tot ce cuprindeam cu ochii și acum sclipea de ici colo mici lumini- în tot amalgamul ăsta de sunete provocate de ceilalți, eu simțeam o liniște totală, absolută și urmăream umbrele care fugeau dintr-o parte în alta și formau o atmosferă tare ciudată - zîmbeam cînd le pierdeam urma... Umbrele se formau datorită luminilor frotanle ale fiecăruia, la un moment dat m-a și orbit o lumină din asta cînd din întîmplare ne-am intersectat :) Eu n-avusem frontală, doar o lanternă, o țineam în mînă - a fost inutilă, în scurt timp am ascuns-o în buzunar pentru că trebuia să aleg între lumină și folosirea cu succes a bețelor telescopice, de cîștigat au avut cele din urmă, iar pe viitor mă gîndesc la achiziționarea unei frontale!
Mai ți-i minte acea bucurie enormă din copilărie cînd iți doreşti ceva nespus de mult iar șansa de a avea acel ceva iţi era oferită de părinţi?! Asta am simțit și eu cînd ne-am pornit, cînd totul, toți eram gata! Pe deasupra mai trebuia să mă încălzesc pentru că staționarea, lipsa de mișcare te ”îngheață”. Părăsim tabăra și în scurt timp ne regăsim lîngă primul marcaj ce arăta că suntem pe calea cea dreaptă, în lipsă de lumină, noapte, pentru început țineam să tot găsesc aceste flăgulețe roșii ce marcau traseul pînă în vîrf, nuștiu la ce distanță fixă erau puse însă vizual ar fi vreo 40-50m. De fiecare dată cînd descopeream un alt flăguleț simțeam că eram stăpînă pe situație și că totul decurge normal, mergeam într-un ritm constant. Îmi era tot mai cald, panta devenea tot mai înclinată - am ascuns în rucsac polarul. La un moment dat nu mai găseam flăgulețul care așteptam să-l vad dintr-o clipa în alta, după calculele mele era momentul să-l zăresc, ai unde ești prietene?! Mai urcasem puțin și am ajuns pe un platou, dar în noapte nici de bănuit nu era de existența acestuia, deși știam că în scurt timp vom ajunge în dreptul Stâncilor Pastuckhov(Скалы Пастухова). Continuăm ascensiunea în același ritm.
Dacă pînă acum urcam doar în sus pe cale relativ dreaptă, acum ne deplasăm transversal ca să trecem de pe șaua vîrfului de est pe cel de vest. E o cărare destul de îngustă unde un pas greșit ți-ar sfîșia viața într-o clipă, mergeam pe urma luminii celui din față, iar cînd acesta se mai uita prin jur, cum nu puteam intui acest fapt, puteam lesne să urmez calea luminii unde ducea nu altundeva decît spre prăbușire...într-o fracțiune de secundă îmi imaginam cum mă rostogolesc pînă jos, în valea formată între cei doi versanți - cel de est și cel de vest. Dar mai rapid ca gîndul mi-a fost piciorul, care s-a înfipt adînc în gheață și am rămas acolo timp de cîteva secunde, nu pot să explic în nici un fel cele întîmplate, tot ce pot să spun e - instinctul, el e cel care m-a dus sus...Cînd s-a mai luminat, se facea dimineața, și puteam să mă orientez fără lumină, am trecut în față și cel puțin încercam să deslușesc care e traseul...Aproape de vîrf ne-a ajuns din urmă un aventurier al ascensiunilor, aleargă destul de des pe asemenea trasee, ai auzit bine, aleargă...e un sport de înălțimi mari, în timp ce noi mergeam în ritm de pas destul de lent, acesta a trecut lejer de noi alergînd parcă pe un teren obișnuit, de parcă împrejurările de acolo nu îi creau vreo dificultate...acest spirit al lui, m-a incurajat să merg mai repede, în scurt timp tot ce vedeam era doar silueta acestuia, și parcă îl pierdusem din vizor, îmi ziceam, a ajuns în vîrf, trebuie să măresc pasul, ajung și eu în curînd...dar ajunsesem nu altundeva decît pe un alt platou din care se vedea alt vîrf și silueta ”atletului”, puțin dezamăgită revin la pasul normal, aproape de acest vîrf aceeași situație, maresc pasul, aproape alerg, dar nu e vîrful cel căutat, mă văd pe alt platou, din care în sfîrșit se vede vîrful Elbrus, silueta deja îsi înregistrase succesul, iar prezența acesteea m-a făcut să vreau să ajung mai repede acolo...era un platou mai lung, de vreo 300-400m mă deplasam destul de repede, nu alergam însă, nu cred că mai aveam puteri de alergat...mi s-a îngustat imaginea atît de mult, încît tot ce vedeam era acel vîrf și acea siluetă, cu cît mă apropiam cu atît păreau mai mari. Și iata ultima ascensiune, vîrful e ca o movilă de vreo 20m înălțime, iar ultimii metri i-am alergat chiar...silueta a început să-mi vorbească de sus, nu înțelegeam ce spune, dar simțeam acele momente de încurajare pe finalul unei curse!...AM AJUNS! YEY! Săream în sus, a fost un moment unic...mă roteam de jur împrejur și aveam impresia că mă vad din toate părțile, de undeva de sus, ori poate e implicat și momentul că acum descriu ce-mi amintesc, cert e că la un moment m-am speriat, pe bune, silueta de care vorbeam s-a ascuns după piatra monument instalată, prietenii mei, rămăsese cu mult în urmă, eu mă luasem după siluetă și nu mi-am dat seama cînd m-am distanțat...și sperietura care am tras-o a fost : dacă a fost o iluzie silueta? dacă nu a existat cu adevărat? Dar rotindu-mă așa pe vîrf, de după piatră tiptil se arată silueta și-mi zice ”pe mine mă căuți?” : am izbucnit în rîs, și-i povesteam cu atîta bucurie că e prima mea ascensiune și nici nu îndraznesc să-l întreb pentru a cîta dată ajunge el pe vîrf. M-a rugat să-i fac o poză pentru că pentru el fiecare dată cînd ajunge în vîrf e altă istorie, o altă trăire unică chiar dacă a mai ajuns pe acel vîrf de mai multe ori pînă atunci, la rîndul meu, am cerut să mi se facă și mie o poză, daaa! Răsare și soarele - eram mai sus de linia de orizont, soarele roșu aprins, răspîndea culoarea de-a lungul întregului lanț muntos ...apar și prietenii la orizont, iar atletul face cale întoarsă pînă la venirea acestora. Acum văd în ochii lor aceeși sclipire pe care o avusem cînd am ajuns...nu stăm prea mult pe vîrf, e destul de frig, vîntul se întețește și corpul cere mișcare. Coborîrea a fost mai lungă decît ascensiunea, am avut impresia că nu mai ajung în tabără, nu mai aveam apă și-mi doream enorm de mult să ajung cît mai repede...Soarele luminează puternic, lumina sa, zăpada de un alb imaculat aruncă săgeți în ochi și îmi doresc să mă ascund...a dispărut și farmecul de odinioară...parcă noaptea care se lasă peste munți formează o atmosferă plină de taine și mister....

În coborîre am întîlnit alți turiști/alpiniști care erau în ascensiune, întîlniri calde, zîmbete și acel simț familial...Coborîrea a fost lungă, enorm de lungă, cînd cuprinzi cu ochii totul în jur - e altă senzație în materie de spațiu și chiar timp, acum cînd se vede tot, cînd lumina zilei descoperă orice colț ascuns drumul e lung și istovitor...
Cînd am ajuns în tabără(4200m), am înghițit o lămîie fără prea multe grimase, și tot căutam APĂ! În scurt timp am adormit)))
Pe la amiază m-am trezit, am făcut un duș, azi ne coborîm pînă la butoaie(3590m), iar de acolo cu telescaunul, apoi telecabina pînă în Azau. Da, duș! Am luat o sticla cu apa rece ca gheața, am pus-o pe o rocă, la soare și s-a încălzit cîtuși de puțin...)))) Ajunși în orășel ne-am cazat la un hotel, seara am mers la cumpărături într-un sătuc la 3km distanță...am gătit în camera de hotel)))))))
Noapte Bună!(mmm...bunvenit pat confortabil)

Ziua XI-XII

Ultimele zile petrecute în regiunea imediat apropiată vf. Elbrus au fost nostalgice, pe de o parte sărbătoream cucerirea vârfului, pe de altă parte ne dădeam seama că în curând vom părăsi aceste locuri cu care ne-am obișnuit deja, și care am ajuns să le îndrăgim atât de mult, am avut și idei de genul: ”ce fain ar fi sa am o casă de vacanță aici, sau ce-ar fi să mă mut aici...hmmm, o căsuță pe poteca din față, ori pe cea de pe partea cealaltă”...dar, reamintindu-mi de cei de acasă am simțit că acolo trebuie să fiu și că aici am să mai întorc...

 

Ziua XIII-XVI

Pentru a simți cu adevărat vacanța, în plan au fost și 4 zile de litoral - Crimeea. Pentru a ajunge la destinație am mers mai întâi cu trenul, apoi cu autobuzul, apoi am călătorit cu o navă specială - feribot, autobuz, maxitaxi ...ca după mai mult de 24 ore istovitoare de drum să ajungem în Simferopol, de unde am luat troleibuzul spre Yalta(cea mai lunga linie de troleibuz din întreaga lume -86km), pe la miezul nopții ajungem pe litoral, morți de oboseală staționăm într-un camping și suntem acompaniați de valuri mari ce se izbesc puternic de malul stîncos din apropiere...

Zilele următoare nu am făcut decît să dorm pe plajă, să-mi revin și să mă scald atît în razele fierbinți de soare cât și în apa răcoritoare a mării, aveam atâta nevoie de odihnă!

Ultima seară s-a făcut cu voie bună și cărniță friptă la foc :)

Ziua XVII

Întoarcerea acasă nu a fost atât de ușoară. Din Simferopol am luat trenul spre Odessa, unde am ajus dis-de-dimineață. În autogara din Odessa stând și așteptând să/mi vină rândul de luat bilete spre Chișinău îmi venise ideea de a lua bilet pentru ultima cursă și de a petrece restul zilei în Odessa - zis și făcut. Cum restul aveau planuri în Chișinău, am hoinărit de una singură prin acest oraș...mai întâi am fost pe litoral, apoi la prânz am ținut morțiș să ajung în magazinul ”FreeRide”, de unde îmi i-au de fiecare dată echipament pentru ciclism, acolo am cheltuit pînă și ultimul banuț ca drumul pînă la autogară să-l fac pe jos - nu e un drum tocmai scurt, am făcut vreo 7-8km plus am ales nu calea cea mai scurtă și am hoinarit pe străzile vechi ale orașului și admirat arhitectura faimoasă cu care se mândrește Odessa)) Seara, moartă de oboseală și flămândă, nu mai zic - arunc rucsacul și pe mine în autobuz și mă trezesc abia în Chișinău! Acasă...Daaa!

Elbrus 2012